Profesor în familia mea

duminică, 6 noiembrie 2016

Pregătindu-mă pentru rubrica Citește și dă mai departe, pentru că citim destul încât să vă povestim și vouă, am plecat către raft cu melodia Deliei în minte, fredonând-o în gând de atâtea ori încât simțeam că-mi pierd glasul interior. Cred că simțeam de ce carte am nevoie, doar știam “cine m-a făcut om mare”. Ating cotoare perfecte, caut din priviri culori familiare, încerc să citesc titluri (evident, cu gâtul răsucit, cum altfel?), nu găsesc ce vreau, o iau și invers, schimb direcția de citit, degeaba. Simțeam că e acolo, trebuia să o recunosc după cromatică și mâna să o găsească singură, fără privire.

Ah, nu despre părinți, bunici, mentori sau profesori va fi astăzi, așa cum poate v-ați gândit… Va fi despre frați/surori, copii, prieteni. Va fi despre cine m-a făcut om responsabil, autodisciplinat, altruist, încrezător, îngăduitor, chiar tolerant până la cer și înapoi, iubitor fără măsură socială, liniștit că am cu cine mă juca, vorbi, certa. Adică acele ființe umane care mi-au cerut să mă dezvolt pentru a purta de grijă și a proteja, care mi-au cerut să mă așez alături de ele pentru a mă juca ore în șir, care mi-au așteptat gesturile pentru a bucura, a mulțumi, a alina suflete.
Cred cu tărie în caracteristicile specifice fiecărui copil in funcție de locul pe care l-a ocupat în familia proprie venind pe lume! Cred cu convingere în valorile promovate în familie, în manifestarea acțiunilor și gesturilor care duc la deprinderi corecte ce țin o viață, mă îndoiesc că menirea unei mame devotate poate fi mai prejos de vreo altă meserie sau întrecută în noblețe, importanță și valoare. Iar în familia mea, cu doi profesori – mamă și fiică – fiecare a fost mai întâi profesor pentru un membru din familie. Mie mi-a revenit rolul de profesor la vârsta de 5 ani și jumătate: atunci am devenit surioara cuiva. A unui băiețel, aș fi vrut eu! Aproape toate fetițele erau surioare de băieței… Până atunci doar băieții umpleau străzile copilăriei cu chiote de veselie, sinceritate și corectitudine la joacă. De asta îmi doream să fie băiețel! Dar a fost fetiță! Am devenit surioară de fetiță!
Și de atunci tot așa mă dezvolt, mă manifest și gândesc. Nu cred că am uitat mare lucru din copilăria noastră împreună, eram destul de mare (pentru vremurile acelea). Știu foarte bine ce am făcut în primele săptămâni de viață ale ei: am alintat-o cum vedeam la mama, mă jucam cu ea cum o vedeam pe mama, i-am agitat jucăriile în aceeași direcție, am încercat chiar să o și schimb. Nu mi-a ieșit! N-am reușit decât să o fac să se bucure de libertatea de a-și mișca in voie mânuțele. Se prea poate să nu fi fost destul de atentă la profesorul meu, mama. Și pentru asta am plâns: era prima mea nereușită! O sarcină prea mare pentru un profesor atât de mic!
Nu se întâmplă oare și la clasă la fel: elevii pleacă de la școală bucuroși că a mai trecut o zi, iar profesorul rămâne neliniștit la gândul că nu toți au învățat lecția din clasă?
Dar bucuriile au fost imense: primele cuvinte repetate după mine, aspect care m-a forțat să vorbesc mereu corect, fără a stâlci cuvintele, zâmbetele pe care mi le întorcea, de unde am înțeles și învățat că fericirea ei depindea de buna mea dispoziție, jocurile preferate și lecturile de seară, toate cerute în același timp, toate oferite după pofta inimii ei (știam să citesc imediat după vârsta de 4 ani). Tot ce reușea să facă singură îmi arăta cu mândrie. Norocul meu că sunt profesor astăzi, să mă pot bucura și acum de reușitele copiilor care manifestă nevoia de a obține recunoaștere. Și acum îmi place să citesc povești! Chiar zilele trecute m-a întrebat o fetiță când le citesc o poveste, desi elevii mei sunt în clasa a doua. Bucurie imensă! Le citesc ca atunci când eu credeam că mama îmi citea mie povești doar pentru că era profesor…
Ne jucam împreună de parcă nu exista vreo diferență de vârstă, jucăriile erau comune și folosite în același scop, contextul jocului stabilit de ea și acceptat de mine. Și astăzi mă joc, încerc să organizez jocurile din copilărie cât mai mult în aer liber pentru a oferi o alternativă la joaca electronică specifică vremurilor moderne. Și astăzi mă bucur că sunt copii care vor să se mai joace, care știu să se bucure de reușita lor sau a coechipierilor.
Jocul este distracție, nu e competiție.
Mai târziu, la lecții, treburile nu au mai fost așa lejere. Am primit rolul de profesor pentru ea doar după un start bun oferit mai întâi de către părinți, numai că, ce mie mi se păruse ușor, ei i se părea prea puțin important. Specific mezinului familiei, în ciuda răsfățului și protejării excesive, a devenit o tânără empatică, populară, prietenoasă, cu dramul ei de noroc și cea mai ridicată stimă de sine. Pentru că a avut coechipieri în familie. Trei. Fiecare cu rolul său în educarea ultimului născut. Fiecare a fost profesor pentru discipline separate. Iar ea a învățat cât a avut nevoie.
Eu și acum sunt profesor pentru discipline separate. Îmi plac deopotrivă toate! Îmi plac provocările aduse de elevii mei la fiecare oră. Îmi place că am grupuri de elevi pe care mă pot baza pentru discipline separate! Dar îi învăț tot ce știu că le trebuie în viață. Își vor aminti mai târziu.

Cu drag,
Ramona
 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Iti multumim din suflet pentru ca esti alaturi de noi si ne citesti. Asteptam cu mare drag parerea ta. Scrie-ne!

 
site design by designer blogs
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...